miercuri, 6 septembrie 2017

UTMB 2017 - TDS - Ultra prin Alpii francezi

TDS este a doua proba ca lungime din cadrul celebrului concurs UTMB, Ultra Trail Mont Blanc. o nebunie de 119 km cu 7200 m diferenta de nivel. Unii chiar spun ca este cea mai grea proba din cadrul UTMB, diferenta de nivel raportata la distanta parcursa fiind mai mare la TDS.

Am incercat si in anii precedenti sa ma inscriu, dar nu am reusit la tragerea la sorti. Anul acesta m-am inscris mai mult la oha, as fi preferat sa nu fiu tras anul acesta (la fiecare an cand nu esti tas ti se maresc sansele la anul), pe motiv de Pamir. Socoteala de acasa  nu se potriveste cu cea din targ, asa ca m-am trezit ca am fost tras la sorti :)

M-am inscris la TDS pentru ca mi-a lipsit 1 punct, 14/15 ca sa ma pot inscrie la proba regina. Pana la urma s-a dovedit un lucru bun, pentru ca din cauza Pamirului nu am putut sa ma pregatesc prea mult pentru distante ultralungi. Adica mai deloc, intrucat la Transilvania 100 am abandonat, iar la Bucegi 7500 nu am putut sa particip din cauza ca eram deja plecat.

Pregatirea cursei a fost un adevarat dezastru. Practic am fost un exemplu de asa-nu. Am gasit cazare usor, de fapt a gasit Robert Hajnal, si m-am lipit si eu de el si team Hajnal. A fost cea mai buna decizie pe care am luat-o, asa cum veti vedea mai tarziu.

De exhipamentul obligatoriu m-am ocupat foarte putin spre deloc, ba am reusit si cu cateva zile inainte sa ratacesc vesta mea de alergare de la Camp, care avea si geaca de ploaie in ea. Mai aveam un rucsac de alergare de la Deca, si o pelerina scurta tot de la Decathlon. Manusi? Ati ghicit, tot de la Deca, din cele subtiri si deloc impermeabile. Mda, stiu ce ganditi, si aveti dreptate. Nu am fost deloc concentrat pe TDS, din motive pe care le veti afla cand voi termina articolul final cu Pamir-ul.

Am plecat luni dimineata spre Chamonix, via Milano. Am aflat tarziu ca nu merge cu betele in cabina, dar am gasit pe ultima suta de metri o varianta, multumesc Iulian Grigore :)

Din motive de proasta organizare si pentru ca am ajuns tarziu de la marcare, am dormit 1.5 h in noaptea dinaintea zborului. Drumul a fost lung, avion Milano, bus pana la Milano Central, metrou Lampugnano, de acolo 3 busuri pana la Chamonix. A durat muuult, dar pana la urma am ajuns.

Am gasit cheia pusa bine si mancare gatita pe aragaz. Mama lui Robert gateste foarte bine, asa ca am mancat excelent inainte, dupa si in timpul concursului. Mai ales ghiveciul de legume a fost genial. Deasupra mancarii este fixat programul cu ce papa Robert in saptamana concursului. Eu nu stiu ce mananc la masa urmatoare :D

A doua zi, marti, am iesit cu Robert si Alexandra la o mica miscare. Ma rog, asa credeam eu, ca pana la urma au fost vreo 14 km si 1000 m diferenta de nivel, poate nu cea mai buna dezmortire inainte de concurs :)))

Dupa masa am iesit in Chamonix, sa ne uitam prin Expo (unul foarte bogat si cu preturi mai mici ca la noi) si sa-mi iau eu kit-ul. Bani, sa ai, ca acolo gasesti absolut tot ce ai nevoie si ce nu. Tot orasul respira atmosfera concursului, peste tot vezi alergatori (peste 8000) plus familiile si sustinatorii lor. Toata lumea face sport, alearga, bicicleste, ii vezi cu coarda si casca in spate. Departe rau ca atitudine de sedentarismul nostru mioritic.

Eu ma duc sa-mi iau kitul, cu echipamentul in spate pentru verificarea obligatorie. Pe care o pic cu brio, geaca mea de ploaie nu corespunde. Si eu care credeam ca e mega-impermeabila. Verificarea a fost de felul urmator, a fost intoarsa pe dos si au fost cercetate cusaturile. Cele de sus erau vucalnizate, dar pe laterale jos nu, asa ca am fost respins. A urmat o perioada de nervi, stres si alergatura, timp in care am reusit sa imprumut o geaca de la Sebi Chiriac, cu care am trecut verificarea. Am ajuns apoi timp de 10 minute si la intalnirea romanilor, unde am reusit sa fur 2-3 bucati de pizza, inainte sa plecam spre cazare.

Seara s-a scurs repede, mi-am pregatit echipamentul, si am mai studiat profilul. Mama lui Roert mi-gatit orezul cu legume pe care l-am mancat in cursa, va foarte multumesc doamna Demeter. Cursa asta mergea pregatita mult mai bine. Nu am dormit bine peste noapte, m-am tot trezit, am transpirat mult, m-am foit. Au fost vreo 4-5 ore petrecute in pat, ceea ce avea sa ma coste in noaptea urmatoare.

A doua zi scularea foarte de dimineata, pe la 3 si ceva, avand peste o ora autocarul care ma va duce la Courmayeur. Totul a decurc conform planului, am prins busul, si am ajuns la Courmayeur la 5 si ceva. Urmand sfatul excelent al lui Iulian, m-am dus direct la start unde m-am bagat cat mai in fata. Sunt 1600 de alergatori, iar traseul se ingusteaza dupa cativa km. M-am intalnit cu Sergiu la start, asa ca tinpul a trecut repede. Printre noi se plimbau organizatori care verificau echipamentul, dar am avut noroc si am scapat.

Startul si plimbarea rapida si matinala prin orasel sunt impresionante. Energia si entuziamul alergatorilor, incurajarile de pe margine, oamenii care se scoala ca sa ne incurajeze, totul iti da elan si prima urcare e abordata in forta de toata lumea. Am urcat pe o partie de ski, gen Drumul Rosu, si apoi am urcat pe carari alpine.

Foarte spectaculoasa prima parte a traseului, pe la poala crestelor semete si salbatice care vin din Mont Blanc. Se alearga pepoteci inguste, in coloana, e mai greu de depasit, dar stau destl de cuminte pentru ca avem doar 10 km, si mai este muuult.

Apoi coboram intr-o vale frumoasa, unde la Lac Combal avem primul punct de alimentare. Zici ca e balci, multe mese de alimentare, sute de alergatori care isi fac loc. Alimentez cu cascaval, bagheta si ceva carne (s-a dovedit a fi un excelent carnat cu alune), plus cola si fructe, umplu unicul flask (in bidonul din spinare aveam electroliti) si o iau la goana.


Se alearga prin vale, apoi urcam o culme care ne duce la pste 2500 m, un loc cu o priveliste fabuloasa, priviti si va minunati

De acolo am avut o coborare lunga si rapida, pe care am alergat economicos cu o medie de 5 pe mie. Desi nu am fortat deloc am depasit multi alergatori. Am oprit de vreo 2 ori sa iau apa din fuga, pentru ca s-a facut foarte cald. Apoi am schimbat valea si am urcat printre vaci si tauri spre lacul Verney. La un moment dat traversam o turma de bovine, cand alergatorii din fata mea se opresc. dau sa-i depasesc dar ma opresc la timp. Un ditamai taur cu grumazul imens se cam suparase. Am trecut cu totii pas-pas in varful picioarelor si apoi am sters-o englezeste. Nu l-am fi vrut ca pacer :D

Am ajuns apoi la Cold de St Bernard, cu o mica urcare abrupta de la lac, dar extrem de usoara pentru ca e plina de spectatori care te incurajaza ca la fotbal. M-am amuzat cum se chinuiau sa-mi pronunte numele, dar s-au descurcat. Iar alt punct de alimentare foarte mare, si iar pun burta la cale. Pe drum mai mancasem 2 guguloaie de orez. Distanta intre cele 2 puncte de alimentare este de 20 km si vreo 1000 m diferenta de nivel.

De acolo urmeaza alta coborare lunga si potential rapida, dar aici am stat cuminte si am coborat potolit, mai ales ca are 16 km si cobori mult, de la 2200+ la 800 pana la Bourg St. Maurice unde am avut bucuria sa intalnesc o figura cunoscuta, Iulian, care s-a oferit sa-mi ia o cola pentru urcarea care urma. Am cerut in schimb un Red Bull, o mare greseala, care avea sa ma coste. Cola ar fi prins foarte bine pe urcare.

Aici avem punct de alimentare si punct de control al echipamentului, asa ca mancarea mi-a cam stat in gat. Ochesc o tanti mai in varsta la una din mesele de control (zona de iesire era ca la cursele de cai, strangulata cu mese si bare), ma duc la ea si mi se cere sa arat frontale (aveam), folia de supravietuire (idem) si geaca de ploaie (hmmm). Fac un adevarat spectacol din scoterea frontalelor, numar bateriile in fata ei, 1,2,3,4,5,6, vedeti, le am pe toate, 3 de frontala, zambesc cat mai frumos si doar flutur geaca in husa ei. Primesc ok-ul si o sterg de acolo cat de repede pot, sa nu vad ca am transpirat. Am jurat sa nu mai fac prostia asta vreodata, din toate motivele posibile.

Incepe urcarea si pe prima parte sta la taclale cu o tipa din Rusia cu care m-am tot intersectat pana acolo. Urca cam in ritm cu mine (pana acolo), cobora mai lent dar statea foarte putin in CP-uri, asa ca ne-am tot vazut pe traseu. Imi spune ca se simte bine dar ca ii este frica de noaptea care urma in cateva ore. La un moment dat scot doza de red bull si o dau pe gat. Efectele incep sa se simta rapid, si nu in sens bun. Nush cum naiba puteti voi sa beti dracia asta in cantitati industriale in concurs, si nu stiu ce a fost in capul meu, in afara de vid.


Ma simt destul de rau, pierdere de putere, incetinesc si incep sa ma depaseasca siruri-siruri de alergatori. Pot sa vad clar pe Strava cand s-a intamplat tarasenie. Panta medie a fost de 20-30%, iar viteza de deplasare era in jur de 15-20-22 min/km, apoi scade brusc la 35-40 min/km, aici intrand si multe pauze. Efectiv m-am tarat ca un vierme. Cand am ajuns la Forte de la Platte cam la 2/3 din urcare am inceput sa-mi revin incet-incet, corpul meu a mai izbutit sa elimine otrava, dar am mai resimtit un pic efectele. A urmat o mica coborare apoi o urcare frumoasa prin pitoresca zona alpina a celor 5 lacuri. De aici am avut o vale a Urzicii franceza, dotata cu corzi, salvamontisti, tot tacamul, de zici ca esti la MPC si o coborare lunga spre Cormet de Rosalind, pe care am mers-o (rapid) ca sa dau corpului meu perioada de refacere.

Acolo aveam drop-bag, si trebuia sa refac proviziile de orez cu legume (am papat tot doamna Demeter, am fost cuminte :D) si geluri. Mi-am mai incarcat si ceasul la punctul de incarcare Garmin (faina idee), am mancat bine si am stat la coada si la singura buda ecologica pe motiv de colac. Nu aveam chef de stat pe vine :)))

Acolo m-a prins si noaptea, si am plecat pe urmatoarea urcare (sunt 9 si cateva mai mici) destul de in forma. Dupa urcare, una pe care am mers intins se coboare in alergare prin niste chei spectaculoase, unde mergi pe sub stanca, dar pe niste calcare destul de alunecoase (Akira si-a facut treaba).

Am ajuns la urmatorul CP, doar de hidratare, La Gitaz, km 75, refac provizia de apa si o dau la vale. De aici a inceput distractia. A inceput sa mi se faca somn si am incetinit iar. Cand spun somn, ma refer la somn din acela de adormi pe tine. Adormi si cazi in sant. Nu glumesc, am cazut de 2 ori si de cateva ori m-am impleticit stanga-dreapta ca betivii. Iar ma depaseau o groaza de oameni, si urc lent si clatinandu-ma. Trebuia sa fac ceva si m-am decis sa dorm 20 de minute pe jos.

Nu luasem cartonasul cu dorm-nu ma deranjati in fala mea ca o sa alerg toata cursa. Ok, zis si facut, imi iau geaca pe mine (bluza era deja) si pantalonii din ploaie, care din pacate erua nitel umezi, probabil nu inchisesem bidonul bine. Evident ma ia frigul si nu reusesc sa ma incalzesc, asa ca o iau din loc ca sa ma incalzesc.

Am surpriza sa dau peste un punct de control care nu era trecut pe harta, dar care e dotata cu foc de tabara, unde cer voie sa stau nitel sa ma incalzesc. Sunt trimit in schimb intr-un ditamai cort dotat cu paturi unde ma aciuez si continui sa tremur chiar si sub patura. Initial am vrut sa iau bluza de lana de la Merinito, doar ca am luat din greseala una murdara (nu mi-am data seama pt ca acestea put mult mai delicat decat cele sintetice) si in ultimul moment am scos-o din drop-bag. Greseala, m-ar fi incalzit la fix. Un organizator vine sa ma intrebe daca abandonez si ii spun ca nu. Suna alarma si ma ridic in capul oaselor. Tocmai cand ma ridicam incepe dintr-o data o mica furtuna, rafale, ploaie, tot tacamul, iar organizatorii ii baga pe toti alergatorii de afara inauntru, prilej bun sa ma culc la loc, dar fara sa adorm.

Nu stiu cat a durata rapaiala, dar a fost intensa, se zguduia ditamai cortul. Aici am avut cel mai mare moment de slabiciune, mi-am pus tot felul de intrebari tampite si gandul abandonului este tot mai puternic. La un moment dat chiar ma hotarasem sa arunc prosopul si m-am intins la loc.

Am stat si m-am gandit la toti care m-au ajutat asta vara, la familie, prieteni, primii mei sponsori, voi cei care m-ati incurajat pe facebook, la toti pe care am simtit ca ii voi dezamagi daca abandonez fara un motiv serios. Cred ca jumate de ora am oscilat intre abandon si continuare si incet-incet mi-am adunat fortele din ce in ce mai hotarat sa continui.

In sfarsit s-a petrecut si declicul si decid sa ies in noapte si sa duc cursa pana la capat cu orice pret. Intre timp cortul s-a golit si dau cu ochii de un alergator care zace intins pe tenda cortului in short fara sa ia in seama frigul. Este Sebi Chiriac, prieten cu care am alergat la cateva curse, intre care Ultrabug 2016. Il strig si ii spune: Sebi, mergem? Sebi e un tip puternic si fizic si psihic, stanca. Avem un tovaras de drum, cine putea sa ne opreasca? Hm, nu stiam, dar exista ceva.

Plecam cu hainele pe noi ca sa ne incalzim, convinsi ca nu mai e mult pana la Cole du Joly, urmatorul CP, si aveam cam 2 ore si ceva sa ajungem acolo. Ne-am zis ca e suficient. Planul ad-hoc era sa mergem cat mai era intuneric 2-3 ore si apoi sa acceleram odata cu ziua.

Zis si facut, doar ca CP se lasa asteptat, timpul trecea si termenul limita se apropia. Am accelerat treptat, am bagat si alergare si am ajuns destul la mustata, cu 8 minute inainte de termenul limita, la 6:22 min. Nu am stat prea mult pentru ca am fost anuntati ca trebuie sa iesim din posta inainte de jumate, si pentru ca era clar ca ne vom lupta cu toate termenele limita pana la final.

De aici 2 ore, 10 km, mai mult in coborare pana la Les Contamines unde am ajuns cu 7 minute inainte de termenul limita desi am alergat cat am putut. Aceasi scenariu, se inchidea punctul, asa ca am iesit cu paharul de cola si feliile de turta dulce in dinti. Dam jos o parte din tzoale si mai stam un pic. Ne asteptau ultimele 2 urcari, aproape legate, una de 500 m si alta de 600 m.

Cat timp Sebi nu stiu ce mosmondea, apar 3 oameni echipamentul organizatorilor care se proptesc la juma de metru de noi si ne zambesc foarte frumos. Ma uit la ei si imi dau seama ca sunt inchizatorii, am fost ultimii alergatori care au ajuns in timp la CP. Ma apuca o furie rece, nu putea sa se termine asa, nu la km 96! Aveam 4 ore si 15 min sa ajungem la Belvue, dar mult de urcat si coborat.

De aici ceva s-a schimbat in bine, eram foarte hotarati si terminam si incepem sa urcam in forta cu inchizatorii la cativa metri in spate. Ei erau proaspeti, probabil veneau de la micul dejun, noi eram nedormiti, murdari, dar hotarati ca naiba sa terminam. Am mai prins imediat un francez si toti trei bagam carbuni seriosi cu oamenii aia atarnati de calcaie. Din fericire dupa cativa km, am mai ajuns din urma 2 alergatori care abia se tarau (probabil ca mine cu cateva ore inainte), ii depasim si scapam de inchizatori, care erau nevoiti sa ramana cu cei mai din spate. Ufff

Coborarea o facem in viteza si ne indreptam spre ultima urcare serioasa, una extrem de abrupta. Cea dinaite a fost mult pe forestier, deci mai usoara. Era plina de oameni, 20-30 de alergatori cel putin, se vedeau oameni de jos pana sus.

Acolo motoarele gripate si-au intrat in forma si m-am simtit de parca acum incepea cursa. Urcam in forta aruncand ambele bete in fata si tragandu-ma in sus. Am urcat panta de 600 m in 50 de minute, una din cele mai bune urcari ale mele probabil. Sebi urca si el foarte bine, a avut la inceout 30-40 m avans, apoi am venit in spatele lui si am ramas acolo. Am depasit foarte multi alergatori, majoritatea se miscau incet si am ajuns sus destul de fresh si cu moralul la cer. Aici era un organizator care ne scana, asa ca am crezut ca am auns la CP.

Ploaia a inceput cu putere pe la jumatea pantei, cu vant si ceata, dar nu am mai pierdut vremea cu imbracatul si i-am dat in sus. Curand eram uzi de la mijloc in jos (geaca mea de 30 lei si-a facut treaba bine), dar nu conta. Mi-a placut la maxim urcarea, nu ma suparam daca continua pentru ca ma simteam foarte bine.

La vale spre ghetarul Bionassy, poteca era efectiv inundata dar nu conta. Alergam la vale si depasim in continuare. Picioarele mele sunt usoare si am chef de alergat. Asa e la ultra, la un moment dat esti mort si neingropat, apoi iti revii si alergi de parca acum a inceput cursa.

La un moment dat, in timp ce ne apropiam de capatul coborarii (se auzea un rau furibund) am dat peste un tip intins de-a curmezisul potecii. Pur si simplu zacea intins pe jos. Asiatic, probabil corean, a cazut pe pietrele ude (inundate de-a dreptul) si probabil si-a rupt glezna. Care glezna era tinuta mai mult de soseta elastica. Mai opreste si un englez, restul se duc fara jena pe langa noi.

Tipul era clar socat, tot ce putea s-a spuna era ca si-a rupt glezna si ca sa ne ducem, ca timpul limita si atat. Ne-am scos toti 3 foliile de supravieturile, am pus-o pe a mea pe jos, sub un copac unde era nitel mai uscat (adica nu curgea apa pe jos) si cu celelalte 2 l-am invelit bine. Nu aveam semnal acolo si eram uzi leaorca, asa ca nu puteam ramane cu el. Nu ne-a placut sa-l lasam acolo, dar prioritar era sa anuntam organizatorii.

Am coborat in fuga pana mai jos, cand am verificat iar telefonul si aveam semnal. Am cautat numarul organizatorilor si i-am sunat (timp in care s-a udat bine din pacate). Din pacate le-am dat informatii gresite, pentru ca cineva ne spusesem ca Bellevue a fost in varful pantei, asa ca le-am zis ca se gaseste intre Bellevue si Les Houches. Dam de niste excursionisti care urcau si ii punem in tema si ii rugam sa aiba grija de el pana vine ajutorul (erau bine echipati).

Travsersam raul fabulos care izvoreste din ghetarul Bionassy. Imaginati-va un torent mare care curge pe o panta de 15-20 de grade, traversat de un pod miscator pe lanturi. Mergand in spatele lui Sebi (care se tinea strans) ii soptesc la ureche ca e locul potrivit pentru o crima perfecta :D.

Mai departe alergam cu spor, urcam, coboram cand de odata remarc indicatoare cu Bellevue 1h, apoi 40 de minute. Hm, nu e bine, poate nu ajunsesem inca. Sincer, uitasem de timpul limita, ma gandem doar ca am trimis echipa de salvare aiurea. Am alergat mai tare si am ajuns la Bellevue, unde ne felicita ca am ajuns la timp. Intreb ce punct este, aflu ca e Bellevue si ma chinui sa gasesc pe cineva care stie mai bine engleza. Unul dintre organizatori ma ia inauntru si le spun de eroarea comisa si impreuna stabilim cu exactitate locul unde era ranitul. Apare si un alergator francez care vine si el sa anunte si care confirma povestea mea. Deja se pune in miscare actiunea de salvare (nu glezna era problema ci hipotermia) si mi se multumeste si sunt trimis inapoi la alergat.

Sebi o luase inainte (era cam frig, dar si se inchisese CP pe motiv de timp limita probabil), asa ca ii dau bataie la vale si prind o viteza buna pe coborare. Suntem relaxati, intram in localitate dar la un moment dat ne dam seama ca nu mai e mult (aveam 45 min intre cele 2 CP), mai erau 12 min. Deja eram pe asfalt in coborare, asa ca il trag dupa mine. Un organizator ne sperie ca se inchide CP, asa ca alergam si mai repede. Alarma falsa, mai erau cateva minute. Dar traiam de cateva ore pe muchia cutitului sau mai bine zi alergam.

De acolo au mai fost 8 km de plat cica, de fapt un sus-jos pe care l-am alergat. Incep sa disput cu Sebi cum o sa inchiam, eu vroiam sprint si el mai lejer. Cadem la pace pana la urma, dar evident ca nu poti alerga lejer in Chamonix. Cum intri in oras cum incep oamenii, aplauzele, urale, zici ca a mai castigat Kilian un concurs, si nu ca 2 amarati termina si ei dupa 32 de ore TDS.

Am terminat in sprint cu o mare de oameni la final care ne aplauda. Ne tragem sufletul, scot telefonul pentru o poza si constat dezastrul, palpaia, nu mergea touch screenul si imi cam taie elanul (e nou, cel vechi a murit tot la un ultra, nici macar nu l-am platit inca :D). S-a inchis singur si ajuns la cazare a aterizat direct in borcanul cu orez, pentru micul dejun al campionului (scuze Robert). A pornit a doua zi, dar touch screenul merge din cand in cand si bateria are sigur un scurt. Se anunta o dauna totala cat de curand :)))

Am fost toata ziua plin de energie si am mers la culcare cand s-a dus si team Hajnal. A fost foarte interesant sa-l vad pe Robert cum instruieste echipa de suport, a fost o adevarata sedinta cu filmulete si tot tacamul. Echipamentul era impartit pe punctele de suport, un munte de geluri, mancare, etc.

Startul la UTMB este ceva de nedescris. Nici in turul Frantei nu vezi asa ceva. Zeci de mii de oameni, o atmosfera de sarbatoare si 2300 de curajosi si norocosi pleaca sa se lupte cu Alpii si vremea care se anunta teribila. Imi tremurau picioarele, si as fi vrut sa ma duc si eu cu ei, asa in blugi cum eram.

Au fost ceva emotii cu probleme administrative, asa ca mi-am petrecut seara acasa singur. Unde am butonat in nestire telefonul ca sa-i urmaresc pe Robert, Levi, Iulian & co. Mi-am setat alerturi in aplicatia oficiala, si am tinut legatura cu echipa de suport care s-a dus la CP Les Contamines, si de acolo la Courmayour. I-am tinut la curent cu evolutia foarte buna a lui Robert. Omul mergea ceas, exact conform planului.

Dupa Courmayour era vorba sa se duca sa se culce nitel la Oana Grigore, doar ca m-am trezit ca au ajuns acasa rupte de oboseala. Eu am apucat sa dorm vreo 2 ore, dar nu statusem in frig si umezeala in picioare, asa ca eram ok. Spre bucuria mea Alexandra consimte sa faca schimb cu mine, urmand sa se culce nitel si sa vina la un punct unde noi nu puteam ajunge.


Zis si facut, doamna mama lui Robert (:D) si cu mine ne instalam in autobuzul de Trient, ea oficial, eu blatist si intr-o ora ne trezim in Elvetia intr-un orasel superb. CP Trient era la km 140, 2 corturi gigantice, unul pentru alergatori si logistica lor si unul pentru sustinatori. Si era balci nu gluma cu bautura si mancare traditionala, cu lume ca la urs, si cu elita mondiala care venea obosita si murdara, statea putin si apoi o lua din loc. A fost extrem de interesant.

Acolo a abandonat Robert din pacate, o decizie buna. Cine ii judeca pe atletii de elita (de obicei vajnici atleti de tastatura) si ii compara cu amatorii care se chinuie sa termine o cursa greseste enorm de mult. Nu putea sa exista diferenta mai mare intre decizia mea de a continua si a lui Robert de a se opri acolo. Noi alergam doar de placere, pregatim o cursa putin sau deloc, muncim mult mai putin la antrenamente, si pentru noi alergarea nu e o meserie ci un hobby.

Nu e o decizie usoara sa abandonezi, un DNF suna mereu urat, dar atunci cand o pui in balanta cu o posibila si probabila accidentare, un timp de recuperare mai mare, deja e o alta situatie. Nu mai zic ca ultramaratonul si maratonul a la Marius Ionescu (adica sub 2:20) e cu totul alta mancare de peste. Nu se compara cu "trail run" de la Baneasa sau proba de 10/21 de la MIB.

Sunt multe de zis despre UTMB, probabil o sa scriu un articol separat doar despre UMTB in general.

In concluzie, pentru mine a fost o cursa frumoasa, cu multe greseli din care sper ca odata si o data o sa invat ceva. Cine stie :)
Daca nu ati vazut incredibilul video facute de Relive, il gasiti aici

Si nu in ultimul rand multumesc Robert, Alexandra si doamna Demeter pentr cazare, mancare, voie buna, companie si tot. Sper sa mai mergem impreuna ca tare fain a fost :D

duminică, 27 august 2017

Apuseni Ultra Race - Cum se naste un ultramaraton de 160 km

Puteti sa luati acest articol ca o reclama sau nu. L-am scris mai mult din curiozitate, si poate ca sa-l ajut (pro bono, imi platesc taxa de inscriere la fel ca restul alergatorilor) un pic pe omul din spatele evenimentului, Cozmin Ardelean.

Pe 22-24 septembrie va avea loc primul ultra de 160 km, distanta clasica a ultramaratonului (100 mile). Distanta s-a mai alergat in circuit, dar nu pe munte (stiu ca Ben Ami va avea o alta opinie :D), deci avem o premiera absoluta in lumea alergarii montane.

Cum deschiderea inscrierilor a generat anumite discutii legate de validarea alergatorilor (trebuia sa ai anumite curse de ultra alergate) si pentru ca eram curios, l-am intrebat pe Cozmin cateva ceva despre dificultatile intampinate in organizarea concursului.

Referitor la conditiile de validare, ca sa fi acceptat trebuia sa fi terminat deja un ultramaraton. Cursele care sunt trecute sunt cele a caror organizatori au fost de acord sa fie trecuti ca si curse de calificare. Daca ati alergat alt ultra si nu e trecuta in lista, vorbiti direct cu Cozmin si sigur se rezolva, omul e si el alergator de ultra. Merge si Ciucas Ultra, ca tot au intrebat multi de ce nu este pe lista si cursa aceasta. 

Multa asteptata harta cu profil si detalii va veni cam intr-o saptamana, livrata de o firma specializata. Din cate mi-a spus Cozmin, traseul are cam putin peste 160 de km si o diferenta de nivel intre 6000 si 7000 m. Cum gasirea si parcurgerea traseelor necesare a durat luni de zile, fiind prima editie, iar traseul are o lngime fara precedent in Romania, intarzierea a fost inevitabila. Probabil odata cu editia a doua lucrurile se vor aseza.

A fost foarte greu sa gasesti un traseu de 160 km prin Apuseni, munti care nu au foarte multe poteci turistice, multe forestiere, si zone superbe despartite de distante mari. A fost enorm de mult de umblat, si nu a iesit exact asa cum si-ar fi dorit Cozmin. Adica vor fi destule portiuni de drum forestier, si chiar si o bucata de asfalt, nu va spun cat, va las sa descoperiti si singuri :). Poate pana la editia a doua organizatorii vor putea sa gaseasca sau chiar sa traseze alte poteci, ca sa scurteze din bucatile de drum. 

Traseul se anunta unul foarte frumos, cu startul din Arieseni si finish in statiunea Muntele Baisoarei. Vom trece prin cele mai frumoase zone din Apuseni, Padis, groapa Ruginoasa, vom traversa cheile Galbenei, vom ajunge la lacul Belis, pe muntele Vladeasa, la Rachitele, vom traversa Apusenii in lung si lat. 

Mie imi place data aleasa de Cozmin, poti participa si la Ciucas si ai 2 saptamani sa te refaci, si apoi ai 2 saptamani pana la MPC. Nu e mult, chiar putin pentru refacerea dupa ultramaraton, dar nici foarte putin. Vara ar fi fost mult prea cald prin Apuseni, iar daca il organiza in octombrie ziua ar fi fost mult mai scurta. Un compromis bun.

Regulamentul e destul de flexibil, putem sa ne trimitem echipament si provizii in 3 locuri diferite, putem sa avem un pacer cu noi pe ultimul segment. De exemplu frontala va fi obligatorie de la Padis, care e si punct unde poti trimite un drop-bag. Deci poti pune frontala in drop-bag si alerga cu mai putin in spate pana acolo. Vor fi 16 puncte de hidratare si alimentare, in medie unul la 10 km. Pacerul poate sa insoteasca alergatorul pe portiunea Maguri Racatau – vf.Muntele Mare (1.826m) – Finish (Statiunea Muntele Baisorii), cu conditia sa nu-i acorde decat un suport moral. 

Timpul limita este de 48 h, urmand sa aflam si timpii intermediari pana pe 5 septembrie. Tinand cont de diferenta de nivel si de dificultatea redusa eu zic ca e timp suficient pentru a termina.

Vom traversa zone salbatice, putin umblate, dar si zone "civilizate", drumuri, poteci si terenuri nemarcate. Vom traversa cheile Galbenei prin apa (ma rog, se poate si pe uscat, dar parca e mai distractiv prin apa) si cu siguranta va fi distractiv.

Deocamdata suntem 20 de alergatori, eu sper ca pana la finalul inscrierilor sa fim mai multi.

Ne vedem acolo?

Later edit: In premiera puteti vedea harta traseului, prima versiune



luni, 21 august 2017

Pamir 2017 - In cautarea primului 7000m - partea 1

Nu o sa va plictisesc cu povestea ultimei săptămâni înainte de plecare, știți cum e. O groaza de probleme urgente, tot felul de detalii birocratice, bagaje cu B mare, griji de tot felul, etc

Totul pentru Măria Sa Muntele


Momentul plecării sosește intr-un final, ajung la aeroport cu 3 bagaje, din care unul îl împart cu Ileana. Sus-numitul bagaj, numit cu duioșie in lumea alpina porc, pe motiv de dimensiune și kg, cântarea lejer peste 30 kg și cam 170 Euro. Mulțumesc Turkish Airlines și regulamentele voastre fluide, in permanenta schimbare.

Suntem împărțiți pe 2 grupuri, cu mine călătoreau Cornel Sain + Cristina Grecu, Alex Baran și Razvan Rizea, restul găștii 3 ore mai târziu cu Pegasus. 

Dar sa va prezint toată trupa:
Mihai și Dana Daitoiu - Mihai a fost geniul organizatoric, cel care s-a ocupat de toate detaliile, iar Dana a fost fotograful cel mai activ și o prezenta discreta și plăcută.

Cornel Sain este un nume sonor dar și o persoana controversata in lumea noastră alpina. Mulți m-au avertizat și mi-au spus ca nu e bine ca plec cu el. As vrea sa spun ca dimpotrivă, Cornel a fost un tovaras de călătorie foarte placut, chiar dacă este un personaj mai colțuros câteodată. Compensează pe deplin in alte aspecte. Cornel, eu sper sa mai merg și in alte locuri cu tine și Cristina. 

Ca tot veni vorba de tine Cristina, mai rar așa persoana pozitivă, mereu cu zâmbetul pe buze. Mulțumesc mult pentru medicamente și sfaturi, rămân dator.

Pe Alex Baran și Ileana Muică ii știți din celălalte călătorii ale mele (Maroc, Triglav, Kenya, Alpi, Caucaz). Deja mergem de multi ani impreuna

Pe Iorgos și Ciprian Petcu nu-i cunosteam dinainte, dar s-au dovedit a fi 2 tovarăși de călătorie excelenți, mereu gata sa dea o mâna de ajutor, mai ales cu diverse echipamente și aranjamente (de papa, mulțumim Iorgos). 

Ciprian Aldea a fost omul puternic al turei, așa cum au dovedit-o și rezultatele.

In Istanbul am avut o escala de10 ore, așa ca am lăsat rucsacurile și am ieșit in oraș. Cum era de așteptat in Stambul, am mâncat foarte bine, și am vizitat o parte (mică) din oraș.

La Bishkek ne-au preluat cei de la Tien Shan Travel, am avut o cazare buna, iar a doua zi am zburat la Osh. Acolo mic dejun și ceva cumpărături, la care escorta noastră ne-a grăbit cât a putut, așa ca bineînțeles ca unele chestii au rămas neluate. 

De acolo cu 2 microbuze (unul doar pentru bagaje, avem incredibil de multe) am luat calea muntelui. 3 ore pe sosea, cu peisaj interesant, și 90-100 min de drum greu, unde hârtoapele concurau pt un efect cât mai amplu asupra măruntaielor noastre. 

Tabăra de baza, BC, de fapt este câte una pentru fiecare agenție, și e situată pitoresc intr-o vale larga, pe malul unui mic lac. Luam câteva corturi mari, ca sa nu le mai desfacem pe ale noastre. Pe aici ploua in fiecare după-amiaza. Nu arată, dar suntem deja la 3600 m. Din păcate in vânzoleala descărcării micului munte de bagaje, pâinea cumpărată in Osh rămâne in mașina care pleacă pe neașteptate.  Am o tentativa de a-i tăia calea, fug peste dealuri și pâraie, dar degeaba. Ghinion, nu reusesc decat sa-mi vina un pic rau, efort la altitudine fara aclimatizare :p

Vremea e cam la fel zilnic. Dimineața frumos, se innoreaza după prânz, iar de la 4-5 ploua/ninge. Noaptea e cu precipitații, iar dimineața e iar senin.

A doua zi (luni), facem o tura de aclimatizare, urcam pe versantul din dreapta vaii, și atingem 4400 m. O tura scurta și plăcută.


In următoarea zi avem programată deplasarea spre tabăra de baza avansată (ABC), cu ajutorul cailor care ne vor cara o parte din bagaje (2 Euro/kg). 

Încercam și reușim sa cumpărăm o pâine destul de scumpă, cică de 2 kg, care fiind încă in cuptor, ne va fi livrata in ABC (ați ghicit, 2 euro/kg).

Drumul e spectaculos, mergem pana la capătul lin al vaii, unde un pinten pamantos o desparte in 2. In stânga e capătul unui ghețar lung, cu care ne vom reîntâlni, iar prin dreapta, pe unde duce poteca, începem sa urcam vârtos.


Ca și in Caucaz, locul unde începe zona alpina e marcat prin plăcile comemorative ale alpiniștilor decedați.

De acolo urcam pana ce ajungem la in loc unde versantul formează o șa argiloasa, pe care o urcam in zigzag și coboram apoi pe partea stânga a versantului, la marginea ghețarului, complet acoperit de morena. De aici urcam și coboram pana ajungem la un rau destul de măricel, pe care îl traversam pe spinarea unor cai, care se intorceau cu stapanii lor de la carat bagaje in ABC. Greșeală pentru ca evident vor bani. Ulterior l-am mai traversat de 3 ori fără mari probleme pe pietre.

De acolo urcam o morena înaltă ai ajungem la tabăra ABC, la 4400 m altitudine.

Ca și jos, fiecare agenție are tabăra ei. Descoperim cu oarecare neplăcere ca traseul spre tabăra 2 (ABC e tabăra 1) presupune o traversare de peste o ora a morenei, care in bocancii de iarna nu e deloc o plăcere. 

La fel de neplăcuta e constatareaca agenție nu are corturi pentru noi, așa ca le întindem pe ale noastre. Abia mai târziu se eliberează 2 corturi, pe care le lăsam pentru Mihai&Dana și Cornel & Cristina.

Deja simțim ușoare efecte ale altitudinii, la mine trece cu o aspirina. Cristina se resimte mai tare, dar din fericire își revine repede. 

Celebra pâine se dovedește a fi mai ușoară decât cele 2 kg promise, dar tratam cu umor situația :). Suntem in lumea a treia sau chiar a patra, depinde cum socotesti.

In ziua urmatoare facem o tura de aclimatizare, iar o parte urcam pe o creasta pana la 5000+ m. Privind in urma nu stiu daca a fost o idee asa buna, desi m-am simtit bine. 

De aici grupul a inceput sa se faramiteze, asa cum stiam ca se va intampla. Alex, Ciprian, Ileana, Razvan si cu mineam decis sa urcam a doua zi la tabara II. Mihai si Dana au zis ca vin si ei cu noi, iar restul au decis sa mai stea o zi.

Zis si facut, a doua zi dimineata pe la 5 am plecat spre tabara II. Ma rog, ora 5 cu bataie spre 6 pentru ca dimineata suntem lenti rau. Aveam niste rucsacuri grele ca moartea in spate, iar morena de pana la ghetar, inghetata tun si cu multe vai si creste mici, dar ale dracului, ne-au cam dat bataie de cap. ne-a luat vreo ora si ceva sa ajungem la baza urcarii unde ne-am legat in coarda. Putin dupa inceperea urcarii, Mihai si Dana s-au intors, asa ca am ramas 5, legati Alex-eu-Ileana si Ciprian si Razvan, in ordinea asta pe coarda.

Cat timp soarele a fost absent treaba a mers destul de bine, chiar daca panta e criminala. Traseul urca drept in sus, iar panta e in media cam 30%. Sunt destule crevase, pe toate gusturile, mari, mici, ascunse, descoperite, asigurate, neasigurate. Traseul le ocoleste pe unele, le abordeaza frontal pe altele, iar cele mari au si o coarda fixa.

Cat timp soarele nu a fost prezent temperatura a fost blanda, dar imediat ce si-a facut aparitia s-a facut cald, chiar foarte cald. Am ramas rapid in bluza de lana de la Merinito, care mi-a fost ca a doua piele. Tine bine de cald, merge purtata si pe soare, si mai ales, nu miroase nici dupa cateva zile.

Alex nu resimte soarele, dar eu si Ileana da, asa ca viteza de inaintare scade. II pierdem pe Ciprian si Razvan, care merg constant. Noi facem pauze din ce in ce mai dese. Mai ales Ileana se resimte, eu profit de pauzele impuse de ea, si nu ma simt mult mai bine. E pentru prima data de cand mergem impreuna cand o vad in starea aceasta. Mergem cateva minute, apoi cateva zeci de pasi si ne oprim si tot asa.

Asteptam cu nerabdare locul unde poteca o ia spre dreapta, unde panta ar trebui sa fie mai blanda, si suntem dezamagiti ca atunci cand chiar se intampla, panta ramane la fel de dura. Opririrle sunt din ce in ce mai dese, combinatia de soare-altitudine-rucsac greu ne da gata. Temperatura nu e ridicata, dar lipsa vantului si dogoarea amplificata de zapada o face greu de suportat. Ulterior am aflat ca rusii numesc locul the frying pan (tigaia de prajit).

Isi face aparitia si tabara II, dar e sus, si avem de urcat, coborat si iar urcat. Incep sa ma simt aproape la fel de rau ca Ileana si inaintam din ce in ce mai greu. Ileana decide sa se opreasca, urmand sa ne intoarcem (ma rog, cei care pot) dupa ea si bagajul ei. Noi inaintam ceva mai repede, si ajungem pe ultima panta inainte de T2, unde credeam ca nu mai sunt crevase, asa ca Alex o ia inainte ca sa aduca ajutoare. Ajunge rapid in tabara, pentru mine a mai durat. Ciprian isi monteaza schiurile si se duce sa o ia pe Ileana, si imi spune sa nu inaintez prea mult si sa-i astept, pentru ca urmeaza un sir de crevase chiar langa tabara. Oricum nu eram in stare de cine stie ce viteza.


Ciprian si Ileana se intoarc legati in coarda, iar Alex vine dupa mine, ne asiguram si asa ajungem cu totii in T2. Nu ma simt grozav, chiar mi-e un pic rau, dar e de munca, asa ca ajut si eu la lopatat (de facut 2 locuri de cort), montat, etc. atat cat m-au dus puterile. Locul arata foarte spectaculos, e pe un versant intr-o caldare gigantica, dar ziua este extrem de cald. Imediat ce dispare soarele temperatura scade specatculos, si trebuie sa te echipezi.

A doua zi aveam in plan sa urcam in tabara III si sa coboram jos, doar ca toti ne-am resimtit si doar am zacut in si pe langa corturi. Nurofen forte si aspirine, plus mancare si facut apa cat a fost nevoie. 

A doua zi dimineata scularea la 3, mancare, apa si dat la deal. Asta a fost in plan, si asta am incercat sa fac. Dupa vreo juma de ora de foit prin cort mi-am dat seama ca nu sunt in stare sa urc, ba chiar ma simt destul de rau. Mai aveam ceva energie, dar am pastrat-o pentru coborare, asa ca am luat decizia sa nu urc cu restul grupului. Decizia a fost una buna, pentru ca ulterior m-am simtit mai rau. Am conchetat cu ideea sa apelez la artileria mai greu a pastilelor, dar pana la urma n-a fost asa rau, si nu am luat decat alt Nurofen. Marturisesc ca la un moment dat ma gandeam cum naiba o sa ajung eu jos, pentru ca am reusit pana acum sa nu fiu o povara pentru coechipieri.

Pe rand s-au intors cu tabara III atinsa Ciprian, Alex, si Razvan. Ileana se simtea ceva mai rau, asa ca nu a mers pana in T2, restul erau intr-o stare mai buna ca mine. Am lasat corturile in T2 si i-am dat la vale. Au ajuns si Cristina si Cornel, urmati de Dana, Mihai si Ciprian Petcu, care au urcat cu un ghid. Ei au ramas peste noapte, iar noi am luat-o spre ABC.

Pentru mine se impunea o schimbare de strategie, ca sa am o sansa la varf, asa ca am decis sa cobor in BC la 3600.

Va urma

miercuri, 12 iulie 2017

Bucegi 7500 - fake news

Daca nu v-a fost dor, iata ca fake news revin in forta. Sau daca v-a fost dor, nu m-am hotarat inca. Cand se termina Bucegi 7500 eu o sa fiu deja in Kirghistan, dar nu e nevoie sa vad cursa pentru niste fake new, nu? :)

Cei de la CPNT au schimbat echipamentul obligatoriu ca sa nu mai aiba probleme cu vremea ba prea calda, ba prea ploioasa. De acum se va alerga cu cort, sac de dormit si umbrela de soare, obligatoriu cu bere Ciucas (cele cu bere Bucegi vor fi obligatorii la Ciucas X3). Luati la voi coltari si pioleti, nu se stie niciodata. Cum prezenta ursilor in zona a devenit aproape cotidiana, nu uitati celebrul cutit de urs, cel din lemn.

Sedinta tehnica cu Silviu Balan va suna in felul urmator: de la start urmeaza o portiune alergabila pana la cota 2000, de acolo se alearga pana in Busteni, apoi urmeaza o alergare usoara pe Jepii Mici, iar Bucsoiul se aleargaaaaaaa. Ups, asta a sunat real, nu-i asa?

Cazarea la pensiuni si hoteluri va fi strict interzisa, organizatorii promovand cazarea in natura la cort. Pentru a impulsiona asta vor distribui gratuit drajeuri ovine si parfait de vacuta, care cica fac bine la ten. Pentru ultramaratonistii care chiar vor sa faca diferenta sunt disponibile contra cost specialitati brune si aburinde de urs si mistret ;)

Punctele de control vor fi semnalizate anul acesta olfactiv si nu luminos. Mai exact fumul de gratar va va duce fara gres la cortul unde dorm, pardon, vegheaza voluntarii. In caz de ploaie regulamentul cere sa se inconjoare de 3 ori cortul organizatorilor, sarind intr-un picior. Daca nu puteti se va aplica regula vae victis.

Mai tineti minte poza cu cunoscutul alergator Biolan folosit ca suport pentru taiat legumele si carnea folosite la gulash? De data asta au decis sa-i ofere simpaticului nistru alergator un rol mai central, asa ca il vor folosi ca ingredient la tocanita. Tocana Biolan, cu carne cam atoasa dar comestibila, ideala pentru un ultraalergator. Tocana va fi pregatita in sunetul versurilor declamate de prietenul nostru Adelin Udeanu. Mancate-ar tata, Biolane, simpaticule :D

Poate v-a fost dor de echipa de alergatori Salomon? Aflati ca sunt bine, se antreneaza si testeaza de zor noile echipamente de top scoase de celebra firma de echipamente. Frumoasa si talentata Carmen Albisteanu a fost aleasa sa testeze noua gama numita sugestiv Slapomon. Vazand susccesul pe care il au slapii cu blanita, cei de la Salomon au scos slapi cu blanita si talpa vibram, ideali pentru un teren ca Jepii Mici. Care Jepi Mici au vazut si mai rau. Oare urmeaza si ceva cu toc?

Pentru simpaticul nostru alergator Marmota (Gabrieeeel Cojan) se pare ca Salomon a scos o gama de chiloti, pardon short de alergare din blanita. Gurile rele spun ca exista si o codita la spate, dar nu putem confirma.

Ca tot am vorbit de Carmen, o pasarica a soptit la urechea redactiei Fake News ca a pregatit pentru partenerul ei o centura de geluri cu verzituri (ceapa, praz, brocoli) in loc de geluri. Pe traseul sunt programate discutii interesante, iar partenerul trebuie sa cunoasca profund articolele de pe blog si sa fie neaparat joyfully active. Vai de tine Andrei daca ai uitat vreun meniu :)))

Pentru marele favorit Robert Hajnal organizatorii au luat masuri speciale. Dupa evenimentele de anul trecut injuraturile pe care colegul de echipa i le poate adresa au fost limitate la 3 pe bucata intre CP-uri. Se aude Andrei? Tot in spiritul acesta, distanta maxima intre coechipieri a fost tranformata in distanta minima de 100 m, cei 2 alergatori trebuind sa stea la distanta si sa comunice numai pe facebook. Asta il va ajuta pe Robert sa posteze mai des si sa dea laikuri din alergare. De asemenea s-a luat decizia ca la controlul echipamentului, coechipierul lui Robert sa fie controlat foarte bine de arme albe, avand strict interzi la securea care face parte din echipamentul standard de la servici.

In caz de probleme cu vremea, organizatorii au in vederea introducerea urmatoarelor probe practice:
- rafting pe valea Cerbului
- windsurfing pe Bucsoiu
- color run la Gura Diham

Avand in vedere explozia de barbi si plete la CPNT nu va grabiti sa trageti o concluzie daca vedeti ursul pe traseu, apropiati-va incet, mai probabil ati intalnit un voluntar CPNT.


Avand in vedere aceste dezvaluiri redactia simte nevoia sa puna un pic de distanta intre ea si subiectii mai sus pomeniti, si va pleca din tara, ca sa se ascunda pe munte. Va ureaza un Bucegi 7500 cat mai reusit si sa va distrati bine

Aaah, sa nu uit, daca Cezar Crican va da la semnat declaratia pe proprie raspundere, verificati sa nu o confunde cu o adeziune la USR :)))

joi, 29 iunie 2017

Khan Tengri 2017 – Pregatiri si Oameni


Mai sunt 2 saptamani pana la plecare si lucrurile au evoluat mult de la primul articol. S-au intamplat multe lucruri si simt nevoia sa le impartasesc cu voi.
Cel mai frustrant lucru cand te pregatesti de o astfel de expeditie este ca echipamentul tau, adunat in multi ani de munte, nu prea e bun pentru vremea de la 7000+, mai ales ca acesti 7000 sunt mult mai la nord decat Himalaya, si deci vremea poate fi extrem de rece.

Sincer, ma bazam pe cativa prieteni pe care stiam ca pot sa contez, si in rest eram pregatit sa intru in datorii pentru ce nu puteam sa cumpar. Dar sa o iau cu inceputul.

Imediat dupa ce am postat despre problemele pe care le intampinam cu echipamentul, m-a cautat unul dintre prietenii de pe facebook. Nu il stiam personal, asa ca nu-mi datora nimic. Dominic Mihai are un site cu produse outdoor, www.annapurna.ro, si m-a intrebat ce am nevoie. Lista era lunga cat o zi de post. Mi-a trimis deja o geaca (hardshell) de top, Maximus Jacket de la Outdoor Research. Pe drum este o pufoaica, tricouri si alte lucruri utile. In plus mi-a dat multe sfaturi foarte bune. Un om deosebit, si per sa pot sa-i returnez o parte din bunatatea lui. Merita sa aruncati un ochi pe site-ul lui, mai ales daca mergeti iarna pe munte sau la altitudine, sau in general pe munte. Doar lucruri de calitate

Al doilea sponsor ethnic a fost Merinito. Presupun ca ati auzit ca lana merino este iar in voga, si presupun ca stiti cat de calduroasa si de placuta este la purtat. Am trimis un mail fara sa-mi fac mari sperante, si am ramas surprins sa vad ca am primit rapid un raspuns pozitiv. A doua zi am luat contact cu Dana, si in cateva zile Merinito a produs haine de corp (intr-o cantitate care m-a uimit) pe masurile mele. Am primit pantaloni si bluze de corp, tricouri, buff, chiloti si o caciula din lana. Nu o sa sufar de frig in Pamir, intrucat toate hainele sunt din lana cea mai groasa, si o sa fiu si cel mai frumos mirositor, intrucat hainele de lana nu iau mirosul ca cele sintetice. Stiti cum miroase o bluza de corp dupa ce transpire de cateva ori in ea? Parfum :D
Intrati pe www.merino-shop.ro si o sa descoperiti o gama foarte vasta de produse. Daca aveti probleme cu frigul, aveti aici solutia sa uitati de frig. Eu o sa le folosesc multa vreme

Impresionanta a fost si reactia prietenilor mei. Foarte multa lume m-a contactat in privat sa ma intrebe cu ce ma poate ajuta. Am primit supramanusi si un sac de dormit de puf (multumesc Oana si Gabi Solomon), bete de trek (raman dator Marmo), ochelari, primus cu protecti de vant si pufoaica (Dragos State, you rock), coltari cu antisnow si alta pufoaica (David Daniel Toma), papuci de cort din puf (Mihai Santa, m-ai salvat, eu mereu ies noaptea din cort, si imi sarea somnul pana imi puneam ghetele de iarna).
Mai trebuie cateva chestii, dar am speranta ca se rezolva in zilele urmatoare, si mai pot adauga si alte nume la lista de datorii de viata.

Poate cea mai frumoasa surpriza mi-au facut-o un grup de prieteni, de la Ciucas X3, dar nu numai. Luiza, pe tine te banuiesc ca ai fost capul rautatilor J. Alexandra si Dragos State, Monica, Marmota, Octavian Ivanov, Mihai Cristea, Dragonu, Laura Mares, Radu Milea, Adriana Stoica Cristina Craiciu, Adriana Stoica, Mihai Solovastru, Alexandra Radescu, Sorin Anghel si Andreea, Oana si Gabi Solomon, si last but not least Luiza Loloiu, mi-ai facut o surpriza extraordinara luni. E extraordinar sa ai astfel de prieteni, si cu siguranta aventura mea va fi memorabila si cu ajutorul vostru.
Pregatirile sunt aproape gata, avem zboruri (Bucuresti-Istambul-Bishkek-Osh), iar de la Osh avem transport la tabara de baza. Am luat mancare de altitudine, si avem gata corturi, haine, echipament individual, asigurare, servicii, etc. Evident mai sunt de luat o groaza de maruntisuri, dar lucrurile sunt destul de asezate.


O astfel de tura/expeditie implica foarte multe pregatiri si logistica. Aici am avut noroc cu un coleg, Mihai Daitoiu, care s-a ocupat de tot ce inseamna cautare de agentie, tratative, schimburi de mailuri, negocieri, etc. Vize, asigurari, transport acolo, bilete de avion internationale si locale, si cate si mai cate.

Apoi trebuie sa te gandesti la tot, corturi, primus, mancare de altitudine, mancare normala, haine groase, ghete de altitudine, haine de corp, manusi, supramanusi, frontala, poze, echipament tehnic (coltari, piolet, casca, ham, etc), rucsaci, termos, si multe altele. Ce mancam acolo, cum ne organizam aclimatizarea, ce luam de acolo, cat costa kg suplimentare pentru ca in mod evident nu ne incadram la greutate.

Despre antrenamentul meu individual sunt putine lucruri de zis. Alerg de 4-5 ori pe saptamana, merg la munte cat pot de des, atat la concursuri cat si la tura.

Voi reveni cu un articol de prezentare al muntelui cat de curand

Va urma

PS daca doriti sa dati o mana de ajutor, va rog faceti o vizita pe site-urile celor 2 sponsori ai mei, www.annapurna.ro si www.merino-shop.ro 
Multumesc anticipat